De ce nu l-a salvat Putin pe ayatollahul Khamenei, deși sunt aliați
Faptul că președintele rus, Vladimir Putin, nu a intervenit pentru a-l salva pe ayatollahul Ali Khamenei, asasinat la Teheran, nu a surprins pe nimeni. În contextul atacurilor Israelului și al Statelor Unite asupra Iranului, Moscova a adoptat o poziție care sugerează mai puțin despre o „trădare a unui aliat” și mai mult despre natura multipolarității actuale. Cel mai clar exemplu a fost reacția tăcută a Rusiei în urma conflictului din anul precedent, când, deși au existat condamnări la nivel de discurs, ajutorul militar nu a fost oferit, ceea ce demonstrează o schimbare în dinamica relațiilor internaționale.
Între timp, Beijingul a fost un sprijinător economic constant pentru Teheran, menținându-l pe linia de plutire. Deși Rusia și China sunt considerate aliați, realitatea arată că fiecare dintre aceste puteri își protejează propriile interese. Spre exemplu, după asasinarea lui Khamenei, Putin a denunțat acest act ca o „crimă cinică”, dar formulările sale nu au identificat public țările responsabile, lăsând să se înțeleagă că, deși este afectat de ceea ce se întâmplă, prioritățile sale în alte regiuni, cum ar fi Ucraina, rămân esențiale.
Reacția purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a fost una mai diplomatică, exprimând „profunda dezamăgire” față de eșecul negocierilor dintre SUA și Iran, subliniind, totodată, că Rusia se apără propriile interese. Această afirmație sugerează clar că, deși Putin poate fi furios pe acțiunile americane și israeliene, el nu este dispus să sacrifice relațiile sale internaționale sau securitatea internă a Rusiei pentru a interveni în favoarea Iranului, Coreei de Nord sau Chinei.
Analiștii notează că Kremlinul a remarcat că, deși a fost propusă o colaborare militară mai strânsă, Iranul nu a acceptat. Aceasta ilustrează diviziunile interne din elita politică iraniană, unde nu există o unitate totală cu privire la apropierea de Rusia și China. De asemenea, tabăra mai extremă din Iran consideră că pivotarea către Moscova și Beijing este esențială, în timp ce conservatorii independenți manifestă o reticență față de dependența excesivă de alte puteri externe.
Pe parcursul conflictului din Orientul Mijlociu, Putin a demonstrat că este un lider pragmatic, preferând să obțină influență fără asumarea de riscuri directe. Conform analistului Sam Greene, Rusia își echilibrează interesele fără a-și asuma responsabilități. Majoritatea comentatorilor au observat impactul negativ asupra imaginii Rusiei ca aliat de încredere, subliniind că, în actualul context geopolitic complicat, Rusia este mult prea slăbită din cauza războiului din Ucraina pentru a intervini în ajutorul unui aliat ca Iranul.
În plus, Kremlinul, siguiente tratative cu SUA privind diferite probleme internaționale, nu are de gând să escaladeze un conflict cu Israelul, având în vedere influența sa semnificativă în regiune. Aceasta este o altă dovadă a strategiei ruse de a prioritiza propriile interese în fața oricăror obligații față de un partener.
În sfârșit, este relevant să menționăm că, deși Khamenei avea asigurări de securitate din partea Rusiei, aceasta nu a fost niciodată o alianță militară formală. Drepturile de apărare și asistență reciprocă care pot fi observate în alte acorduri, cum ar fi cele cu Coreea de Nord, nu se regăsesc în tratatul dintre Rusia și Iran, care este mai mult un parteneriat bazat pe interese tranzacționale.
Urmând acest fir narativ, se poate observa cum neînțelegerile și așteptările reciproce între Rusia și Iran reflectă nu doar complexitatea relațiilor internaționale, ci și provocările cu care se confruntă fiecare dintre aceste state în încercarea de a naviga printr-un peisaj geopolitic mereu în schimbare.
